“Cioc, cioc” se auzi in ușa de placaj si in secunda imediat următoare ușa se deschise vijelios.
- Ăă … am venit după cursurile pentru mâine! bombăni o voce de lângă ușa. Dar cred ca o sa revin mai târziu.
- Ia-le acum. Sunt pe patul meu, in dosarul albastru.
Pași șovăielnici străbătură cei câțiva metri pana la patul meu si odată apucat dosarul silueta dispăru din camera plina de fum de țigara.
La masa, ce fusese odată partea de jos a unei sticle de cola devenise o neîncăpătoare scrumiera improvizata. Lângă ea doua chiștoace ce refuzaseră cu încăpățânare sa rămână unde au fost puse, stăteau rătăcite printre scrumul ce se adunase in jurul ei. Cu privirea lui răbdătoare, Marcel îmi urmarea mișcările maseterilor. Simțeam ca nu mai am aer sa respir dar continuam sa trag cu ardoare din a nu știu câtea țigara. Fumul devenise atât de gros ca mă usturau ochii si era un efort sa încerc sa vad pana la ușa.
- Si acum ce ai de gând sa faci ?
- Nimic, i-am răspuns.
- La ce crezi ca-ti folosește?
In loc de răspuns, pe fata-mi apăru abia mijit un zâmbet amar, care ascundea atâta suferință, încât ochii lui calmi se tulburară. Vroiam sa-i spun ca încă o mai iubesc, dar asta putea si el citi cu tot fumul din camera; ca rămâne chiar si acum icoana vieții mele si cine știe, poate chiar si de acum înainte destul de multa vreme. Imagini si cuvinte fugeau prin mintea mea, urmărindu-mă neobosite, dar poate dintre toate cel mai greu mă loveau “nu ești suficient de bun pentru mine …”.
- Acele cuvinte vor fi blestemul vieții mele si am impresia ca le voi auzi la fiecare femeie din viața mea. Da, știu, o sa îmi spui acum ca exagerez! Poate, dar in asemenea momente simt ca toata logica pe care o am, așa putina cum ii, dispare, se evapora si eu rămân doar cu sentimente stupide.
Simțeam in mine revolta, dar întrebarea era împotriva cui? As fi vrut sa spun ca EI sau ELE sunt vinovați, dar nu puteam; nici măcar EL sau EA si oricum as fi întors situația vina o găseam in mine. Poate ca ceream prea mult si nu ofeream suficient deși simțeam ca dau din tot sufletul si nu vroiam decât putina mângâiere. Mi se părea ca sufletul îl aveam printre rotocoalele de fum ce alimentau constant ceata din camera, ca îl scoteam din mine cu fiecare expirare de fum pe care o făceam.
(va urma)
