“Cioc, cioc” se auzi in ușa de placaj si in secunda imediat următoare ușa se deschise vijelios.
- Ăă … am venit după cursurile pentru mâine! bombăni o voce de lângă ușa. Dar cred ca o sa revin mai târziu.
- Ia-le acum. Sunt pe patul meu, in dosarul albastru.
Pași șovăielnici străbătură cei câțiva metri pana la patul meu si odată apucat dosarul silueta dispăru din camera plina de fum de țigara.
La masa, ce fusese odată partea de jos a unei sticle de cola devenise o neîncăpătoare scrumiera improvizata. Lângă ea doua chiștoace ce refuzaseră cu încăpățânare sa rămână unde au fost puse, stăteau rătăcite printre scrumul ce se adunase in jurul ei. Cu privirea lui răbdătoare, Marcel îmi urmarea mișcările maseterilor. Simțeam ca nu mai am aer sa respir dar continuam sa trag cu ardoare din a nu știu câtea țigara. Fumul devenise atât de gros ca mă usturau ochii si era un efort sa încerc sa vad pana la ușa.
- Si acum ce ai de gând sa faci ?
- Nimic, i-am răspuns.
- La ce crezi ca-ti folosește?
In loc de răspuns, pe fata-mi apăru abia mijit un zâmbet amar, care ascundea atâta suferință, încât ochii lui calmi se tulburară. Vroiam sa-i spun ca încă o mai iubesc, dar asta putea si el citi cu tot fumul din camera; ca rămâne chiar si acum icoana vieții mele si cine știe, poate chiar si de acum înainte destul de multa vreme. Imagini si cuvinte fugeau prin mintea mea, urmărindu-mă neobosite, dar poate dintre toate cel mai greu mă loveau “nu ești suficient de bun pentru mine …”.
- Acele cuvinte vor fi blestemul vieții mele si am impresia ca le voi auzi la fiecare femeie din viața mea. Da, știu, o sa îmi spui acum ca exagerez! Poate, dar in asemenea momente simt ca toata logica pe care o am, așa putina cum ii, dispare, se evapora si eu rămân doar cu sentimente stupide.
Simțeam in mine revolta, dar întrebarea era împotriva cui? As fi vrut sa spun ca EI sau ELE sunt vinovați, dar nu puteam; nici măcar EL sau EA si oricum as fi întors situația vina o găseam in mine. Poate ca ceream prea mult si nu ofeream suficient deși simțeam ca dau din tot sufletul si nu vroiam decât putina mângâiere. Mi se părea ca sufletul îl aveam printre rotocoalele de fum ce alimentau constant ceata din camera, ca îl scoteam din mine cu fiecare expirare de fum pe care o făceam.
(va urma)
Stii ce cred eu, dragul meu, dupa ce am citit aceste randuri?
Cred ca va veni o vreme, asa cum vine in viata fiecaruia, cand atat de multa sensibilitate adunata sub acoperisul aceluiasi suflet va fi rasplatita…Nu stiu cand si nici nu stiu de ce viata e uneori atat de nedreapta cu noi incat sa ne lase sa asteptam indelung acel ceva pe care ni-l dorim si despre care avem sentimentul ca ne-ar lumina zilele…
E poate o incercare rezervata celor puternici, anume pentru a ne face sa pretuim mai mult ceva-ul asteptat…Stii prea bine ca un lucru e cu atat mai valoros cu cat suntem nevoiti sa luptam foarte mult pentru a-l dobandi sau cu cat suntem nevoiti a-l astepta cat mai indelung…O data ce l-am dobandit, acel ceva, prea adesea, fie isi pierde din valoare si semnificatie, fie devine un ceva comun, caruia apucam a-i cauta si a-i gasi defecte, pricini de repros si neajunsuri…E un aspect ce tine de demonismul vietii, daca vrei…si este aplicabil atat in cazul oamenilor, cat si in cazul intamplarilor de viata…
Te stiu indeajuns de bine cat sa imi permit nu sa te pot judeca, ci sa imi pot exprima cateva opinii in ceea ce te priveste…
Randurile tale au izvorat din sensibilitatea unui suflet ranit si aflat in asteptare…Factorul cauzator e, asa cum pare a se desprinde din istoria ta, o intamplare de viata neimplinita…Vad lucrurile acum ceva mai limpede decat tine doar pentru ca nu sunt eu implicata direct in poveste…la fel cum, poate, si tu ai putea sa vezi o parte din lucruri mult mai limpede in cazul meu si poate chiar o faci deja…
Va veni o vreme cand aceasta durere rascolita iti va parea departe, ca venind dintr-o alta viata, ca venind din viata cuiva diferit de persoana ta, dar al carui zbucium il vei intelege, pentru ca l-ai trait odinioara, candva…
Sunt lucruri ce nu sunt dat sa se intample intre oameni pe lumea asta, dintr-o ratiune pe care doar bunul Dumnezeu o stie si pe care nu cred ca avem dreptul a o cerceta mai mult decat ne este permis…se poate sa fie lucruri menite a ne pune la incercare ca oameni si a ne cladi pe dinauntru, pentru a fi ceea ce suntem sau ceeea ce vom deveni candva…Dar sunt si lucruri care nu se intampla si pentru care suntem direct raspunzatori, doar noi si ceilalti trecatori prin viata noastra, si ele nu se intampla din pricini de orgoliu ce sunt cu atat masi dureroase si de neinteles cu cat orgoliile puse in joc sunt mai mari si mai inutile…A renunta sa lupti pentru cineva despre care consideri ca INCA merita lupta e un lucru la fel de neinspirat ca si acela de a declara ca el, celalalt, nu e indeajuns de bun pentru tine, fara a putea aduce argumente viabile in acest sens…
Povestile acestea de viata au sens in masura in care, indiferent de finalitatea lor, vom reusi sa desprindem din ele o invatatura, o morala, care sa ne ajute sa mergem mai departe, mai intelepti, mai pregatiti pentru viata…Daca nu – inseamna ca ele nu si-au implinit menirea…A te ascunde in spatele cuvintelor, fara a pune cu adevarat degatul pe rana si fara a gasi raspunsuri vitale, care sa stea in picioare, poate fi o dovada de lipsa de curaj…valabil si in cazul femeilor si in cazul barbatilor…
A te ascunde in spatele tacerilor, asa cum face indelung de mult personajul feminin din povestea noastra, e, deopotriva, dovada de lipsa de curaj, dar si de lipsa de motivare…de lipsa de argumente viabile pentru a merge mai departe…In termenii unei discutii transante, as spune ca o astfel de persoana lipsita de PUTEREA ARGUMENTULUI nu te merita…Pentru ca nu cred insa ca in viata se aplica intotdeauna reguli transante si pentru ca tu inca mai crezi, poate, in sansa acestei persoane la a te merita, spun doar: incearca sa vazi dincolo de sentimente, incearca sa gasesti ceva dincolo de taceri…Daca dincolo de ele vei gasi ceva ce sta cu adevarat in picioare prin argumentatie si forta de convingere, atunci se cheama ca povestea a avut un rost…
Daca nu, atunci cuvintele sunt doar lacrimi cu care sufletul nostru plange din cand in cand, pentru a se vindeca si pentru a-si deschide, mai puternic, drumul spre mai departe…spre acel mai departe in care il / ii/ o vom gasi pe cel / cea / cei care ne merita si pentru care suntem indeajuns de buni cat sa meritam sa lupte pentru noi si cat sa merite sa luptam pentru ei…
Comentariu�Comentarii de fouet — februarie 24, 2007 @ 13:41 |